M-am născut în Iaşi, pe 14 noiembrie 1955, unicul copil al lui Pavel şi al Tamarei Sălceanu.

Tatăl meu, ofiţer activ de artilerie, a luat parte în linia întâi a războiului purtat de România în cea de-a doua conflagraţie mondială, începând cu trecerea Prutului (22 iunie 1941) şi terminând cu dramaticile lupte din Munţii Tatra (12 mai 1945).

Mama, Tamara Vâlcean, a absolvit Liceul „Regina Maria” din Bolgrad în anul 1937. S-au cunoscut în condiţiile dramatice ale retragerii din Basarabia, în iunie 1940, s-au căsătorit în plin război, pe 13 noiembrie 1941.

A fost decorat cu Steaua României şi Coroana României (decoraţii de front, „cu spade”) fiind grav rănit în luptele de la Odessa. Paradoxal, această rană care putea fi mortală, i-a salvat indirect viaţa. Rămânând ţintuit de patul Spitalului militar din Chişinău timp de 90 de zile, nu şi-a însoţit regimentul în dezastrul de la Cotul Donului.

Părinţii mei, în anii grei ai războiului. Tata, căpitan, în uniformă de front

Credincios principiului conform căruia armata trebuie să slujească ţării şi nu partidelor, tatăl meu a refuzat orice implicare politică, lucru care i-a atras o prematură trecere în rezervă, dar cu grad de locotenent-colonel. Absolvirea cursurilor Facultăţii de fizică-matematică din cadrul Universităţii „Al. Ioan Cuza”, în anul 1956 i-a facilitat integrarea în viaţa civilă.

Am învăţat foarte multe de la părinţii mei, am primit doar o singură palmă şi asta de la bunica mea, atunci când, la vârsta de 3-4 ani, am aruncat pe jos o felie de pâine!

Mă străduiesc să urmez îndemnul tatălui meu, pe care mi-l reamintesc la fiecare început de zi, în timpul bărbieritului : „Băiete, când te priveşti în oglindă, să nu-ti fie niciodată jenă de omul pe care-l vezi !”